– Iubi… Nu mai am timp de nimic… Trebuie sa ma impart in 15 locuri…
– Ce sa zic iubita mea… Daca ti-a trebuit „stil”… 🙂
– Am si eu nevoie de ajutor din partea ta…
– Pai nu te ajut eu?! Nu am grija de copil, nu fac mancare, nu fac curatenie? Eh ma rog, fara curatenie, dar nu te ajut eu cu tot ce pot?
– Pai stii… Nu am mai avut timp de mult sa scriu pe blog…….
– Mda… am inteles… puteai sa imi zici direct: „Treci si scrie!” ca tot aia era…
Si iata-ma… iar in fata tastaturii, uitandu-ma ca vitelul la poarta noua… Daca mimez o criza de splina sau ceva de genul, oare scap? Probabil ca nu, pentru ca de juma’ de ora tot trage cu ochiul sa vada cat am progresat, asa ca trebuie sa scriu ceva…
O sa incep cu un „Hristos a inviat!”. Sper ca ati avut un Paste linistit si ca nu ati ajuns la spital de la excesul de sarmale si drob. Si daca ati ajuns, sa va fie de bine. 🙂
Revenind la oile noastre, avand in vedere ca trebuie sa scriu si ca este un blog unde cititorii vor sa se destinda si sa afle „culisele” vietii Alinei, m-am gandit sa va povestesc o intamplare haioasa de cand eram noi la inceputul relatiei noastre. Mai exact, cum am simtit eu ca EA este aceea si ca nu mai are scapare.
Era in 2011, de Craciun. Eu eram cu mai multi prieteni la munte, unde „prestam” traditiile bahice ale acestei sarbatori, si anume degustarea mai multor lichide cu diverse grade de fermentatie, cu scopul de a stabili cat de mult putem regresa pe scara evolutiei intr-o singura zi. Mai pe scurt, beam ca porcii, ca vorba lui Banica, „doar odata-i Craciunuuuuuul”. Cadrul era de poveste: ninsese putin, facusem un gratar, un foc de tabara, alunecasem intr-o prapastie, fusesem salvat din prapastie, etc.
Dupa ce am servit o traditionala sarma, niste mici, si alte bucate inmuiate in bauturi dezinhibatoare, am inceput sa o stresez pe domnisoara Alina, cu care, la vremea aceea, ma vazusem doar odata si vorbeam mai mult online (atunci aveam si eu Facebook, nu eram sihastru ca acum 🙂 ). „Ce faci pisi? Bine pisi” bla bla bla. Mai dai cu caterinca, mai dai cu Bachus, la un moment dat imi aduc aminte ca am sunat-o si am vorbit vreo 40 de minute la telefon, eu fiind in fata casei, in pantaloni scurti si descult, in zapada, si pe roaming ca ea nu era in tara. M-am ales cu o semi-pneumonie si vreo 300 de euro factura la telefon, dar asta e alta poveste. Discutia telefonica ar fi fost mult mai lunga si mai costisitoare, daca nu ramaneam fara baterie. Ulterior am descoperit ca nu am ramas doar fara baterie, ci si fara posibilitatea de a intra in casa, ca toti petreceau si nimeni nu ma auzea sa imi dea drumul inauntru.
Ei si atunci am avut momentul revelator: in zapada, paralizat de frig, beat lemn, urmand a fi executat silit de Vodafone, plin de zgarieturi de la evenimentul cu prapastia, gandindu-ma la ea, am privit in gol cateva minute bune si am realizat…: Asta inseamna dragostea!!! Era singura explicatie pentru ca, la halul in care eram, eu ma gandeam doar sa fac cumva sa mai vorbesc un pic cu ea. Nu mai aveam scapare. Nici eu, nici ea…
Gata! Urmatorul pas era sa intru in casa (ca sa nu mor de hipotermie) si sa o contactez cumva sa ii spun. Telefon nu mai aveam, internetul era picat, telepatic nu o puteam contacta ca eram prea beat, si imi aduc aminte ca ii spuneam unui prieten:
– Ba! Eu ma duc la ea! Ma sui in masina si ma duc ca trebuie sa vorbesc cu ea!
– Unde sa te duci ma ca nu ajungi nici pana la poarta…
– Ma duc la ea si ii spun tot ce am de spus!
– Ia du-te ma daca nu esti sanatos, dar suna si tu inainte sa nu ai vreo supriza… 😉
Atat mi-a trebuit, mai rau m-am agitat. Daca intr-adevar ar fi trebuit sa sun inainte? Daca ea nu era singura? Daca imi deschidea usa Eros Ramazzotti? Si cel mai rau ma agita faptul ca ar fi fost perfect normal sa nu fie singura, intre noi nu existau decat cateva discutii pe Facebook… De la agonie la extaz! Alt semn ca asta era dragostea adevarata!
Ulterior am aflat ca era singura si as fi putut sa ma duc linistit fara un telefon in prealabil. Dar in situatia in care ma aflam atunci, ce puteam sa fac? Sa mai beau un pic ca sa imi limpezesc gandurile… 🙂 Noroc ca am cazut lat intr-un colt (ca in camera nu am mai ajuns) si m-am linistit. A doua zi insa, stiam ce am de facut si ca eram indragostit. Trebuia doar sa fie si ea de acord.
Abia de revelion, adica o saptamana mai tarziu, am avut curajul sa ii spun tot planul meu si sa ii explic ca nu mai are scapare. De data asta live si la caldura. Restul e istorie. 🙂